Născută în 1956 la Bârlad, la aproape 17 ani a ajuns la Brașov ca elevă a Liceului „Andrei Șaguna”. Nu mult după aceea, a fost invitată la un curs de jazz, ținut de Alexandru Șipa la Teatrul de Păpuși. Știa câte ceva despre soul, gospel / negro spirituals, dar de atunci a început să afle ce și cum despre jazz și i-a plăcut. După patru ani, în 1978, clubul se transferase la Casa Studenților. Împinsă de la spate, cum spune, a ajuns oficial în viața jazz brașoveană. A devenit prima femeie a unui club de jazz românesc. Nu avea aparate să asculte acea muzică acasă, dar lumea a încurajat-o, inclusiv specialiști ca Florian Lungu, Nae Ionescu (Sibiu) și Iosif Viehmann (Cluj), promițând să o sprijine. Din octombrie 1978 și până în 1985, avea să conducă clubul de jazz studențesc, pe care l-a botezat Estudiantina Jazz Club. Colecția de afișe și fotografii desfășurată în emisiune este unică și ține de patrimoniul muzical al Brașovului!
„Pe atunci, la orice club era așa – fiecare nou venit primea carnet de membru înseriat, plătea o cotizație minimală. Cei care conduceam cluburi jazz eram grupați într-o asociație și eram membri în Uniunea Compozitorilor, plăteam și acolo ceva cotizație (minimă, simbolică); automat, aveam statut de impresar, recunoscut de Ministerul Culturii. Am o imagine – uneori eram doar cinci speriați în jurul unei sobe sau a unei alte surse de căldură, cum erau vremurile, aduceam un magnetofon sau un picup, stația de amplificare era deja lux. Plecam de la o temă – de exemplu perioada jazz cool – și luam artiștii la rând, de la Miles Davis la Lee Konitz (pe care, mai târziu, l-am adus la festival).
Ne organizam când mergeam la Sibiu, prin clubul de acolo, plecam cu trenul in corpore. De la noi, am fost cu trupa Nimbus, condusă de regretatul Mircea Soare; în anii 80 i-am susținut, de exemplu în concertele la Studio 181. Era o sală de spectacole serioasă – concursuri și concerte ale trupelor studențești din Casa de cultură, ca și ale invitatelor din alte orașe. Clubul de jazz era hors-concours, dar exista club de rock, cine-foto, de dansuri, teatru, ziaristică (unde se făcea și revista clubului). Așa își petreceau timpul liber studenții din acele vremuri, timp de calitate se spune acum…
La un moment-dat, a trebuit să găzduim finala Festivalului Artei și Creației Studențești, secția de pop-rock-jazz. În juriu erau Păunița Ionescu, Dan Andrei Aldea, Florian Lungu… Ne-am adunat la Studio 181 toate cluburile facultăților, să negociem din trupele concurente cine să cânte în noaptea de Înviere – era obligatoriu să țină până la ora 2 noaptea. Eu am vorbit cu Mugurel Vrabete pentru Basorelief, care tot amânaseră să cânte la Brașov. Am organizat la noi, la Clubul Mecanicii, și s-a lăsat cu o mare cântare, s-a alăturat și Aldea (cânta la chitară stând pe jos, turcește), dar și Păunița, totul spontan. S-au încins cântări grele, inclusiv soul și gospel, toată lumea în extaz, erau ca sardelele, pe sobă, pe pian. Până dimineața, într-un subsol! Ulterior am fost chemata, să mi se reproșeze că s-ar fi cântat muzică religioasă.
Primul concert organizat de mine a fost unul cu Johnny Răducanu, al doilea a fost cel cu Marius Popp, Alin Constanțiu, Bogdan Dimitriu la bas, nu mai știu bateristul… în marele amfiteatru de la Facultatea de Mecanică. L-am umplut cu studenți din toată Universitatea. Apoi a venit cireașa de pe tort (între timp, intrasem în câmpul muncii, lucram la Fabrica de Autocamioane). Tot încercam să conving diverse autorități culturale să fie continuat festivalul de jazz, Alex Șipa plecând la București. Până la urmă, am fost chemată și mi s-a cerut să îl organizez eu.
L-am făcut pe negândite, având deja relațiile necesare. Am adus spuma jazzului românesc, începând cu decanul de vârstă nea Mihai Berindei, plus asistentul Lulu Tanoviceanu, Florian Lungu, Nae Ionescu, Iosif Viehmann, muzicieni unul-și-unul. Au cântat Anca Parghel (care era la începutul carierei), Marius, (cu Dan Mândrilă), Johnny, Eugen Gondi, ceilalți timișoreni… Ce mai, a fost un program tare – îl am pe undeva -, atmosferă senzațională, la Reduta, trei zile arhipline…
Asta a fost în 1985, apoi a preluat altcineva, după 90 a revenit Șipa cu câteva ediții. La un moment-dat, eram la Consiliul Județean cu Sandu Albiter să facă festival, am fost la președinte… Era 1999, după o lună am fost sunata de un colaborator al meu de la primul radio privat – hai că Fundația Transilvania Expres a primit finanțare pentru festivalul de jazz, tu vei fi director artistic. Eu deja aveam emisiuni radio și TV de jazz, dar cum să refuz? De atunci au fost posibile festivalurile internaționale – au fost 10 ediții, am ridicat ștacheta la un alt nivel, primele patru sau cinci în colaborare cu TVR. La ultima ediție, în 2008, a trebui să merg acasă la Paul Weiner, la Heidelberg, să îl conving să vină cu trioul!
După aceea, am mai făcut un singur festival, o ambiție a mea – fără să apelez la fonduri publice. S-a numit «Zilele jazzului românesc», doar cu trupe din România, din mai multe generații. Doar cu fonduri private, până la urmă a trebuit să acopăr și eu o sumă de bani. Am vrut continuitate, constatând cu muzicienii români nu mai aveau o scenă – inclusiv cei tineri, care se plângeau că nu sunt chemați. Asta a fost ideea. Mai mult, în 2011 am vrut să îl sărbătorim pe Johnny la 80 de ani (îl mai aniversaserăm de câteva ori, pe scenă la Brașov); din păcate, în septembrie am aflat că s-a stins. Deci a fost o ediție in memoriam, am cerut muzicienilor să cânte și o piesă de-a lui.
Brașovul în sine nu a dat prea multe trupe, în vremea mea, poate și pentru că ele se formau în cadrul studențesc de aici, iar când membrii terminau facultățile plecau în cele patru zări. Cea mai cunoscută a fost Grup 74 – i-am și chemat la prima sau a doua ediție de festival. Ei au fost susținuți, la nivel de club, de Casa Studenților. După ei a venit Nimbus, cu care ne-am dus și i-am promovat la concursul de jazz de la Sibiu. După câțiva ani s-au risipit.
La primul meu festival, după un telefon de la Nicolae Simion, brașovean care absolvise de curând Conservatorul la București, a propus o trupă, eu deja aveam programul făcut. Nu a contat, s-au descurcat, era cred cu Puiu Pascu la pian, Virgil Popescu la bas și Titi Herescu la tobe, Nicolas la saxofon. Se numeau Opus 4, ăla a fost startul trupei care, până în 89 când Nicolas a plecat, a devenit cea mai titrată formație de jazz de la noi, avându-l pe Dan Mândrilă guest star. A fost o experiență… Pe el și pe Anca Parghel i-am susținut pe tot parcursul carierei lor. Mai ales după 90, când cu festivalurile internaționale, când am dezvoltat network-ul; în 2000 ,deja mă învârteam prin Europa. Dar în 2013 m-am retras, nu am mai fost în cărți, pentru că fiecare trebuie să ne cunoaștem limitele.
Prin jazz am avut șansa să cunosc personalități ale României. Între ele – compozitorii Dumitru Capoianu și Pascal Bentoiu. Datorită lor, în 2005 am organizat «Cetatea muzicală a Brașovului», câteva ediții de festival de muzică clasică de cameră. Așa l-am cunoscut pe directorul artistic – violonistul Șerban Lupu – plus invitații artiști. Și tot așa. Cât despre muzicieni și fani jazz, oamenii care se plac se adună – e adevărat! Oriunde în lume, jazzul te adună. Cum era și la Sibiu. Ne ajutam unii pe alții, ne bucuram unii de alții și de muzică. Vremuri frumoase, eram ca o familie, ne ajutam la bine și la greu.”