Arhitectul Horațiu „Bebe” Paraschivescu a fost „încurcat” cu muzica din tinerețe. Beat, folk… Revenit după studenție la Brașov, s-a mutat stilistic spre jazz, spre bossanova, autodidact (folosind discurile aduse din Brazilia de fratele său). Participă la audițiile de jazz ale lui Mircea Gherman de la Casa Mureșenilor. Din 1976, este prezent la festivalul de jazz de la Sibiu, apare chiar alături marele Richard Oschanitzky, într-un jam-session din 1978. La rândul său, Sergiu Cioiu a avut de transcris în cartea sa autobiografică amintiri muzicale cu Bebe. A emigrat în America, a lucrat arhitectură din plin, nu a uitat de muzică nici după revenirea în România. Din păcate, ne-a părăsit în pandemie. Nu am reușit să îl filmez cântând, în schimb i-am consemnat existența muzicală în volumele de beat și folk. Acolo povestește despre momentul când a lucrat pentru Donald Trump și – mai important – despre perioada când a stat în Hawaii, unde a dus-o și pe mama sa, prieten cu poetul brașovean Ștefan Baciu. În anii 90 a lucrat la Viena, pentru hoteluri din Europa. Între cele mai interesante realizări ale sale (pentru subsemnatul, cel puțin) – castelul roz din „EuroDisneyland” și căminele studențești de la Berklee College of Music! În 2010 a închis prăvălia – cum spunea el – și s-a pensionat, putând astfel să revină cu totul în România. Amintirile sale au și parfum de epocă brașoveană!
„Fratele meu este cu adevărat muzician, este cu șapte ani mai mare ca mine, născut în 1940. A fost premiat în 1961 la concursul Festivalului „George Enescu”. A plecat cu bursă de studii la Paris, în clasa Yvonnei Lefebure, impreuna cu compozitorul clujean Cornel Țăranu, fiecare pe specialitatea lui. Pianist concertist, al treilea român în Academia Franceză – Theodore Paraskivesco. Celebra profesoară Nadia Boulanger l-a reținut ca asistentul ei la terminarea bursei și i-a lăsat prin testament, pe viață, postul de profesor la Conservatorul Național de Muzică și fotoliul în Academie. Și eu am făcut pian, dar mi-am zis că nu pot fi doi pianiști în aceeași familie.
Filmul «Tinerii» (cu The Shadows) a apărut la noi în 1962, așa că anul următor am avut și eu trupă, uite-o în poză – ne numeam Greierii (cu siguranță influențați de Buddy Holly & The Crickets, n.a.). Am participat și la «Debuturi», la TVR, ne-a filmat Betty Mondanos. Fratele meu era mare în pian, așa că eu am abandonat instrumentul și din 1959 am făcut școala populară de artă la chitară clasică. Când cu filmul cu The Shadows, proful de chitară – Martinescu, care avea rude în Germania – ne-a adus instrumente, discuri, așa că am trecut pe chitare electrice. Am făcut trupă cu Mihai Tavitian (vărul lui Harry) la bas, Adrian Pop la chitară, încă cineva, cu toții făceam și voci – se întâmpla la Casa de Cultură a Studenților din Brașov. Mai era Neoton cu Kiki Ionescu la tobe, Neustedter la chitară armonie & voce, un basist înalt și Ion Dova la chitară solo. Am plecat la mare, cu atestat, la 16 ani, încă din ’64 și până în ’78. Cu brașovenii am cântat până în 1966, când am devenit student la București.
Am intrat în martie 1968 în Coral, coleg cu Titi Stanciu, Nelu Olteanu și Gabi Mărgărint. Acolo, la București, m-am învârtit mult în jurul lui Dimitrie Picky Inglessis, mergeam cu el la Conservator, când avea ore de Armonie și Contrapunct. Am fost pe scenă, în recital, la cele două festivaluri folk importante – la acel prim festival concurs folk al Ursuleștilor din 1971, dar și la a doua ediție „Primăvara Baladelor” (cu un program country & western, alături de Dan Aldea și Cornel Ionescu). O perioadă în care am cântat din plin folk la Casa Studenților din București. Am înregistrat la Radio o emisiune cu Ioana Bogdan, în același an 1971 – patru melodii pierdute prin arhive, nu și din memorie, le mai cânt și astăzi. Am scris muzici de film documentar (pentru emisiuni în limba maghiară și germană de la TVR), astăzi de negăsit.
În 1977, după cutremur, mi-am depus actele de emigrare – apăruse mișcarea lui Paul Goma. În ’78 am fost într-o trupă jazz cu Dragoș Nedelcu la pian, cu Iulică saxofonist (e prin Suedia), cu Radu Goldiș la chitară și cu Bogdan Cristea la bas (superinstrumentiști în acel timp, n.a.). Cam asta a fost. Aveam atestat, dar fără serviciu m-am angajat colaborator la revista «Știință și Tehnică», făceam grafica. Nu credeam, dar am reușit să plec. După hărțuiala de rigoare, în ’79 m-am întâlnit cu Szobi Czech; eu făcusem scrimă de performanță. După un an de cascadorie, în 19 august 1980 am tăiat-o.
La Boston – când locuiam lângă Berklee College of Music – m-am întâlnit cu chitaristul Alecu Rădulescu, vechea cunoștință din București, ajuns profesor la celebrul stabiliment de învățământ muzical!. Am dat nas în nas pe stradă: «Mai cânți la chitară? Hai pe la mine, cântăm ceva.» Ei bine, în februarie ’82 am cântat cu el dublul Concert de vioară de Bach transpus pentru chitară de Alecu, la «Boston Symphony». Apoi, în 1984 s-a mutat la New York, ne mai vedeam când mergeam la Dan Lecca (fostul chitarist de la Coral, ajuns fotograf de modă de talie mondială, n.a.).
Alte episoade muzicale: „N-am cântat la Boston că n-aveam timp, eventual doar Bach; mai mergeam la clubul de blues – aveau open stage și tot așa… Dar când eram în America, Inglessis mi-a dat adresa din Germania, i-am trimis niște înregistrări de-ale mele de prin 1986, de studio. Eram tehnic, noaptea trăgeam piese – 10, toate instrumentale – vreo șase i-am trimis. După ce-am revenit în România, le-am dus la Mircea Drăgan să le mai curețe. Am pierdut știmele la ele – «Obiceiuri din Țara Bârsei», dacă vrei în stil Phoenix, prelucrări. În 1996 dau nas în nas cu Victor Socaciu – eu i-am fost mentor si prieten, și lui Gheorghe Gheorghiu; la Calafat, acum doi ani, mi-a dăruit un disc cu dedicație… În acel an am cântat și la festivalul «Om Bun», cu chitara lui Gyuri Pascu, și la emisiunea TVR «Vânare de vânt». Între timp, m-am împrietenit cu Ovidiu Mihăilescu, tip mișto, știe și muzică și text foarte bine. Acu’ vreo doi ani am cântat cu trupa lui, dar nu se potriveau stilurile, mi-a zis să iau chitarist un tânăr – Alex Cismaru, e foarte bun. Am vreo 24 de piese din perioada ’64 – ’78 și din ’85 încoace; ar încăpea pe două CD-uri, acum îl aștept pe prietenul Mircea Drăgan să-și mute studioul, să le înregistrăm.”
Din păcate, după pandemie ne-au părăsit amândoi.