Acum îmi dau seama că prima mea întîlnire cu muzica a fost nu cu arta în sine, ci cu fenomenul social. Pe prietenii mei i-am cunoscut și ne-am legat, de obicei, la un concert, la o manifestare artistică. Nu mai avea relevanță concertul, ci transmisia atmosferei care ne unea. Apoi am descoperit și pe cine aveam pe scenă…. Rock, folk, „Berarurile” de la Livada poștei, apoi am sărit gardul și la Teatrul Dramatic, la Sala Sporturilor… Eu sunt născut în ’87, așa că de prin 2000 am dezvoltat nu o pasiune, ci o înnebunire după cum mă putea lega de cineva o artă. Apoi am început să sap după acea muzică… 95 % din acei artiști erau români – Compact, Phoenix la Teatrul Dramatic în 2002… aveam 14 ani, știu și acum componența… Prietenii m-au educat, m-au învățat muzică… Iar a cânta presupune a te adresa unui public țintă, dar să nu intrăm în filosofie.
Cu Horia Brenciu am reacționat întâi ca artist, apoi am realizat că mi-e coleg de liceu și de facultate… Conexiuni – una dintre trupele care mi-au spus ceva, apoi am descoperit-o, inclusiv prin imnul Liceului Șaguna. Iar înainte de rockul brașovean (și românesc în genere), am descoperit folkul din aceeași familie – mai întâi alături de ceilalți ceilalți trei corifei. Dar și „Cerbul de Aur” – fenomen social care m-a dus în Piața Sfatului, acolo am descoperit UB 40, am avut norocul să văd ediția din 2001, încheiată de Scorpions (care au fost pe punctul de a pleca fără să cânte, pentru că rusoaicele de dinainte nu mai plecau de pe scenă – cred că impresarul începuse să scoată din priză totul, haha). Mai e și întâlnirea privată, întâmplătoare, cu Joe Cocker…
La liceu, am fost coleg cu Dragoș, fratele lui Florin Grozea de la Hi-Q; noi micuți, dintr-a cincea, eram mândri când venea să dea mâna cu noi, parcă era… Joe Cocker! „Gașca mea nu poate să stea liniștită…” cine nu a vibrat, unii poate și acum; ne dădeam cu capul de pereți când săream. O stare ca la „Shine on you crazy diamond”, dar atenție că nu există comparație cu Pink Floyd. Dar ne dădeau aceeași stare, la fel Bosquito cu Radu Almășan – „Hai, iubito, vino lângă mine…” parcă era nu-știu-ce tango celebru, șlagăr. Și iar spun că nu e cazul de comparat merele cu perele. Arta nu poate fi judecată, poate muzicologii, jurnaliștii etc să analizeze tehnic, profesional și didactic. Iar nu vreau filosofie, dar asta e diferența – că există muzică ce mai are acel ceva pe care nu poți să îl explici ori să îl cuantifici… Muzica poate fi o magie în care să crezi punct!
Balul Vienez de care m-ai întrebat a fost abia la prima ediție, urmează a doua în toamna asta. Va fi tot sub înaltul patronaj al Ambasadei Austriei în România și a Consulatului din Sibiu / Brașov. Eu și Michi Bianca ne-am dorit o reconstituire a balurilor vieneze autentice, o continuare a sindrofiilor de la curtea împăratului, pe cât ne-a permis conjunctura. Participanții să trăiască atmosfera aceea, de la curtea din Viena. Eu și Bianca am vrut să dăm mai departe ceea ce am primit la palatul Hofburg (de iarnă)… Să transmitem mai departe ce am simțit, să trăiască și alții, a fost ca o o datorie. Am fost susținuți de Primărie, să punem evenimentul și în contextul aniversar Ciprian Porumbescu, plus cei 140 de ani de la publicarea „Luceafărului” lui Mihai Eminescu. Cei doi studenți la Viena de pe vremuri, când participau la balurile organizate de Societate „România Jună”… De la cele două celebrări, anul acesta vom avea o ediție dedicată marelui compozitor Gheorge Dima, al cărui nume e purtat de Academia de Muzică din Cluj și de Filarmonica brașoveană. Ce a fost foarte important pentru noi – latura caritabilă pură: plătitorii de bilet și-au văzut banii ducându-se la acei copii care visează să devină pianiști, violoniști, pictori… Deci am implicat elevii de la liceul de muzică și de arte plastice: am ales 20 de copii cu profesorii care îi știau cel mai bine, cu sau fără nevoi speciale, dar care nu își permiteau instrumente, șevalete, culori. Ei au avut câte 1-2 minute să își spună povestea, faptul că își doresc să devină artiști; în acele clipuri, și-au spus dorința, ajunsă astfel la participanți. Iar apoi au dansat în calitate de debutanți. Peste câteva zile au primit ce și-au dorit la liceu. Așadar palpabil, esențial, aplicat, acesta a fost evenimentul! După toate acestea, am fost foarte onorați de titlurile din presă – că am născut o tradiție, deci nu s-a înregistrat ca o gală singulară. Prin urmare, a a mai apărut o responsabilitate foarte mare – continuitatea și depășirea primei ediții!
În cazul celeilalte manifestări cu care m-am întors în locurile natale, „Rroma Film Festival” a apărut la ideea și insistențele Ronei Hartner, căreia – așa a fost să fie – i-am filmat un ultim videoclip, care știu că îți place foarte mult. Nu știam că Rona era pe ultima sută de metri, dar abia când ne-a trimis acel mesaj video din Franța, că e ținută în loc de probleme de sănătate și că va veni la următoarea ediție… am înțeles.
Revenind la tema în discuție pentru tine, a muzicienilor brașoveni, eu i-am știut aproape dintotdeauna. Pe holurile de la Liceul Șaguna, sunt înșirate vreo 50 de tablouri cu academicieni și personalități de la noi. Dima, Porumbescu și toți ceilalți… Dar mult mai târziu am aflat de premiera operetei „Crai nou”, am descoperit operele, apoi și pe artiști – cei care ne-au lăsat toate acestea și, de dincolo de timp, influențează în continuare generații. La Balul Vienez de la Casa Armatei de acum s-a cântat și o compoziție a lui Ciprian Porumbescu, dacă ai văzut filmul – apreciată de însuși Eduard Strauss la Viena. Încă o muzică atemporală, născătoare de atmosfere și senzații care nu pot fi analizată. Ca și cea corală a lui Gheorghe Dima. Și așa mai departe!