„…S-a întâmplat în armată unde… nu exista pian, dar aveau chitare, şi atunci am învăţat să cant la chitară; fără profesor, dar evident cu baza muzicală de la pianul de acasă, de la audițiile lui Mircea Gherman de la Casa Mureșenilor. Colegilor le-a plăcut: «Ce chestie!» Apoi am ajuns la Arhitectură şi m-au bătut la cap să cânt în Club A, acolo a fost prima mea apariţie pe o scenă.”
Din 1974, Andrieş cântă în cadrul intim al Clubului Arhitecturii. Nu oricum şi nu orice, numai că acel loc de… pierzanie era de fapt câştigat de floarea melomanilor studenţi arhitecţi bucureşteni şi nu numai de ei. Aşa că valurile stârnite de Alexe l-au lovit, printre alţii, şi pe jazzologul Florian Lungu, care l-a aruncat direct în apa adâncă a jazzului festivalier. Aşadar nu întâmplător, ci cu ştiinţă. De muzică!
Dar a fost să fie şi o primă apariţie altundeva decât în bârlogul din Blănari. Alexandru Şipa organiza în 1979 Festivalul de Jazz la Braşov, iar Alexe repeta cu Basorelief (cea mai titrată trupă a Arhitecturii în acel moment) la solicitarea expresă a lui Florian „Moşu” Lungu, care dorea un program comun pentru Festivalul de Jazz de la Sibiu, din anul următor. Aşadar, rodajul s-a făcut tot în concert, în urbea natală a viitorului arhitect și muzician. Dar cum adică ce cânta el? Şi ce se mai întampla cu Andrieş, recunoscut pe dată în toate bisericuţele underground pentru textele sale subversive? Ce doreau acele versuri, ce voia acel Apus?
„Cel mai amuzant e că destule cântece au devenit politice, deşi n-au fost făcute cu această intenţie. Cel mai bun exemplu: «Ce oraş frumos», cântat prima dată la Sibiu, în 1982. Una dintre puţinele melodii cu texte rele avea şi aprobarea cenzurii de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste; pentru că pe hârtie, din punctul lor de vedere, eram în regulă. Deşi, în felul în care-l cântam, semnificaţia era alta. Dar ei nu ştiau şi nici nu puteau retracta. La fel şi cântecele iniţiale din Club A. Cel cu telejurnalul şi caşcavalul a devenit imediat politic – toată lumea era moartă după el, şi acum are succes – şi a fost făcut încă de când eram într-a opta, când chiar era o perioadă bună: nu erau probleme cu mâncarea. Şi am făcut acest cântec pur şi simplu pentru amuzamentul rimei, caşcaval era oricum pe toate drumurile. Dar încet-încet, lucrurile s-au schimbat…
Iniţial am compus pentru că un prieten foarte bun din Braşov, Octavian Tăbăcaru, mi-a pus să ascult Beatles. Nu mi-au plăcut de prima dată, aşa mi s-a întâmplat şi cu Dylan, Paul Simon, Police şi alţii care acum îmi plac foarte mult. Nu ştiu de ce, ăsta e un defect de-al meu – bine că-l ştiu, acum sunt circumspect. Când eu ascultam jazz, Beatles mi-au ajuns la urechi cu acele ţipete şi armonii neinteresante pe moment… Au trecut anii şi prietenul mi-a pus altceva – «All You Need Is Love», apărut prin 1967. Şi brusc am devenit atent.”
(…)
„Această chestie m-a prins foarte tare, mi s-a părut foarte interesant acest fel de a comunica. Eu desenam şi pictam mult într-o perioadă, şi constatam că lumea nu mai intra în expoziţii. Colegii mei de generaţie nu mai vroiau tablouri şi grafică, dar toţi mergeau la concerte glonţ! Şi atunci mi-am zis că putem comunica şi aşa, că marea majoritate a textelor erau insipide, idioate, ce să asculţi? Aşa am început, din joacă, cu prietenul Octavian Tăbăcaru, iar ce-a ieşit nu ştiu cât e de bun, vom vedea peste încă nişte ani piesele care vor rezista, deci cu adevărat bune.”
Târziu de tot am avut curajul să purced la un portret „Remix”, abia atunci când am avut în mână DVD-ul „Arhive 4 & 5” scos de TVR Media (deşi cele mai tari arhive sunt cele ale arhitectului, de altfel un om al imaginii). „Copilul şi mierla” / „Oraşul legendelor vii” (1982) sunt de exemplu ilustrate acolo (aşadar şi în portretul „Remix”) cu imagini braşovene, o adevărată bancă de secvenţe color cu patină optzecistă pentru un ipotetic monografist al oraşului.
(…)
Din nou, bancă de imagini (americane!) şi atunci nu strică să-l întreb pe Alexe de epoca Hippie, pentru că atmosfera din film exact aşa respiră! „N-am fost impresionat, exagerarea către zona socială a muzicii nu duce neapărat la ceva calitativ şi bun. Când foloseşti muzica drept instrument de propagandă, îşi pierde din valoare. E foarte greu de ţinut corect balanţa, dacă o legi de un lucru foarte exact. Când acesta se rezolvă, cade şi muzica, nu mai e nevoie de ea. Foarte multe cântece din acea perioadă suferă de această boală.”
(…)
Din 1980, când a absolvit facultatea, a devenit cadru universitar. Însă muzica a continuat, ca hobby. Zice el… drept care am schimbat macazul spre marea direcţie, Calea sa! Atunci să fie blues-ul, pentru că Alexandru Andrieş este în opinia subsemnatului cel mai important muzician care a promovat acest gen în România. Și înainte și după 1989!
Tot modest s-a prins în joc şi la această chestiune, altfel esenţială, din cariera sa (nu de bluesman ci de muzician, că aici se vede marea diferenţă): „Dacă discutăm de mecanismul succesului public, la mine pe primul loc stau textele. Îmi convine, nu mint, căci e evident că dacă ai ceva de comunicat, orice spectator este atent la asta, nu la suportul muzical. Dar eu nu puteam să nu fiu interesat şi de muzică, pentru că sunt în primul rand un mare iubitor și consumator de muzică (sper că de calitate) şi nu puteam să-mi bat joc de mine.
Iar blues-ul nu m-a interesat dintotdeauna, l-am descoperit prin Mircea Gherman (mare iubitor de jazz) care lucra la Muzeul Mureşenilor din Braşov. El avea o colecţie impresionantă de jazz, dar el mi-a pus să ascult negro spirituals, blues şi jazz, la modul serios. Ce m-a impresionat la acel tipar, aparent rigid şi neinteresant, a fost că aveai o mare libertate de expresie. Mi s-a părut foarte bine şi pentru mine să folosesc tiparul oferit de blues, dar pe limba mea, în română!
La noi, dacă vrei să copiezi ceea ce se face pe engleză în blues e foarte uşor să cazi în ridicol; majoritatea textelor sunt simple – aia a plecat, a lăsat vasele nespălate, tu te-ai trezit singur cu muştele pe farfurie. Le pui în limba română şi nu prea sună grozav. Altfel, eu sunt vesel şi am combinat într-o formă de expresie care să mă reprezinte cinstit, şi să folosească şi bluesului, care nu era foarte cunoscut în România. Puţini ştiu că şi rock & roll-ul e un blues, un pic altfel, nu se ţineau pe vremuri lecţii la radio şi TV. Eu însă ascultasem de mic, de la Johnny Răducanu la Radu Goldiş şi atâţia alţii, care cântau blues excepţional.”
(…)
A G Weinberger, Maria Ioana Mântulescu; George Baicea… Dar nu numai debutanţi ulterior celebri au fost în vederile bluesman-ului. A fost ajutat deopotrivă de greii momentului „Pentru mine, unul dintre marile lucruri care mi s-au întâmplat a fost că, înainte de a înregistra discul «Rock & Roll», am cântat la Festivalul de Jazz de la Sibiu şi a venit la mine saxofonistul Dan Mândrilă, pe care nu-l cunoşteam. «Băi, văd că te necăjeşti, ăştia nu-şi dau seama: râd, ascultă textele, asta le place. Dar noi, cei care ştim, înţelegem ce muzică ai acolo, bravo! Oricând ai nevoie de mine, mă chemi!», am rămas mut! Şi Johnny Răducanu m-a ajutat, și alții.
Altfel, muzicienii noştri de jazz, pe lângă faptul că sunt foarte talentaţi, sunt educaţi în mai multe direcţii; cu oricare dintre ei poţi cânta orice alt gen. Unul dintre discurile pe care le iubesc foarte tare este «Vreme rea», tras la Vali Sterian în studio, pentru că am chemat majoritatea oamenilor din jazz care m-au ajutat: Mircea Tiberian, Cristian Soleanu, Garbis Dedeian, fiecare cu stilul şi felul lui de a lucra. Garbis Dedeian a fost de la început, de la primul disc, chitarişti de la Paul Csucsi la George Baicea. Ce mi se întâmplă în ultima vreme e că am tot felul de lucruri începute, mă uit în jur şi n-am cu cine altcineva le face, majoritatea muzicienilor de calitate nu mai sunt aici. A rămas o mână de oameni foarte buni, dar foarte puţini, faţă de ce-ar fi trebuit să existe în România.”
(…)
Între timp, Andrieșul s-a pensionat și s-a retras undeva în județul Sibiu… de unde, firește, desantează oriunde este chemat să cânte. Și o recomandare dintre ultimele videoclipuri: „Greu de pensionat”, înregistrat în studioul fidelului său maestru de sunet, Victor Panfilov. Cu doi chitariști uriași – Călin Grigoriu și Sorin Romanescu. Formulă cu care l-am invitat în recital la Festivalul „Folk la altar”, organizat de Asociația Mioritics la Râșnov, în 2023. Atunci am aflat că era prima invitație în zona Brașov după 30 de ani (a mai cântat în locurile natale, dar cu propria-i organizare). Așa că această prezentare se constituie și într-o invitație autorităților brașovene nu să îl invite într-un concert, ci să îl declare Cetățean de Onoare al orașului… dacă nu știți, Victor Socaciu a fost înnobilat astfel, post-mortem, la cererea cantautorilor români.