Primul contact cu muzica l-am avut de foarte mic – îmi plăcea să cânt la cor în școală. La vocea a doua m-am exersat cu terțele, cvartele, cvintele, ceea ce mi-a folosit foarte mult mai târziu. Pe la 12 ani, îmi plăcea să merg la cenacluri literare la Slănic Prahova, de unde sunt – în salină, la 220 metri sub pământ, veneau Fănuș Neagu, Eugen Simion, l-am prins chiar pe Nichita Stănescu… am învățat multe! Am mai crescut, am avut magnetofon, iar dacă fratele meu asculta Kiss și AC/DC, eu mi-am făcut formație. La Plopeni la școală, am mai învățat la chitară, am făcut formația Necton… iar în ’89, după armată, l-am cooptat pe Florian Stoica solist. După Revoluție, ne-am trezit cu ceilalți membri ai trupei Conexiuni și așa am ajuns noi doi la Brașov.
Am stat 10 ani acolo, am fost adoptat, am și lucrat la o televiziune locală – am făcut emisiuni de rock, ce altceva? Aveam melodii foarte bune – „Fosta iubire”, „Fachir valah” – compuse de vechiul chitarist, Marcel Boca, fondator și compozitor foarte bun. Și când am venit eu, tot așa a fost la Conexiuni – compuneau solistul și chitaristul. Ca mulți alții, chiar și cei celebri, eram o trupă de ingineri – toți erau studenți la AR, la TCM, nimeni din Brașov. Am dat după 2-3 ani la Musician Institute, la Hollywood – am trimis o caseta video, m-au acceptat: „Vii în toamnă, cu 17000 dolari pe an…” (cât costa casa noastră din Slănic Prahova), deci asta a fost tot.
A fost o experiență faină cu Conexiuni. În ’93 am înregistrat albumul „Tot ce-aș vrea să-ți spun”. Florian Stoica avea o timbrație unică, greu de înlocuit, nu știu cazuri în istorie – să fie înlocuit vocalistul cu bine. Așa că, atunci când Florian a dispărut din trupă, am renunțat și eu. Pe lângă vocea foarte bună, avea un caracter excepțional, a fost cel mai bun camarad al meu… Cu patru zile înainte să plece, am cântat împreună, apoi totul s-a terminat brusc.
S-a pus problema să venim în București, încă din 1993, de către mine și Florian. Dar ceilalți, latura ardeleană (cei din Dej și Călan) au zis că e aglomerat. Până la urmă nu ne-am mutat, Florian nu voia să stea în Brașov, așa că ne-am trezit că trei repetam în Brașov, unde venea și Florian… Dar am avut realizări – un turneu foarte bun după disc, cântecul „Tu” de top. O melodie înregistrată întâmplător. Eram cu Adi Ordean în studiou și am descoperit că nu aveam suficiente piese pe partea a doua a discului. „Florian, aveai o melodie pe care o cântam la Revelioane…” El nu și nu, că e folk… „Dar și Mr Big sau Extreme au balade, hai să o punem pe aia!” Iar acea melodie a devenit imediat cea mai cunoscută. Și-a făcut singură loc, fără să o băgăm noi în față, doar am cântat-o!
După vinil am scos și o casetă, că era la mare modă – „Viață de rocker”. Apoi și un CD, când a venit timpul – „Lumea marionetelor”. Florian a scris un text senzațional la melodia cu acest nume, actual și acum și multă vreme de aici încolo. Apoi, ceilalți au intrat în afaceri, în alte preocupări – normal, era nevoie de bani… Dar eu doar asta știam să fac, iar Florian era profesor la Urlați, apoi a început să lucreze în zona de sunet film, în aceeași grădină.
L-am cunoscut pe Radu Almășan și am fondat Bosquito, am ajuns la București, deși nu am vrut neapărat; Brașovul este cel mai frumos oraș din România, și crede-mă că știu ce zic, am colindat toată țara asta. Dar am avut succes imediat cu Bosquito, comercial, contract cu Media Pro… Repetam în Brașov… „Dar ce folos, dacă nu ajungeți la Florin Călinescu în emisiune!” Așa ne zicea tatăl celui care ne ținea cu sculele în beci… Și am ajuns și acolo! Aveam emisie la 7, trebuia să plecăm dis-de-dimineață de la Brașov, cu trenul, căram clapa, chitara… Am făcut naveta până când am luat ceva în chirie, că era mai ieftin. Cu atâtea cântări prin țară, nici nu mai știam unde locuiesc exact, eram tot pe drum.
La un moment-dat, am ajuns cel mai solicitat chitarist pentru producții comerciale, de la care nu m-am dat în lături. Tot muzică era, iar mie mi-a plăcut să cânt oriunde, oricât de bine am putut. Pe Hi-Q îi știu de mici; i-am apreciat foarte mult, erau de mult bun-simț, studioși; nu genii muzicale ci aplicanți foarte buni. Cu Grup ’74 am colaborat mai mult la discuri, m-a chemat Sandu Albiter să trag câteva soluri de chitară; bine, asta nu intra în zona comercială, mai curând era rock optzecist. Stilul Conexiuni era mai țâfnos, mai dur, mai heavy metal.
De la un timp, a primat latura comercială – am tras cu Hi-Q, Smiley, Delia, Marius Moga, Ozon, multe… Tot cu Sandu Albiter a mai fost un proiect – Albiter Blues Company -, s-a scos un CD, dar cam atât, în schimb cântam, mergeam la nunți grele, cântam și cu bassul, repertoriu obligatoriu de ușoară. Dincolo de toate colaborările, am făcut în 1996 și un album Solomon Band, cu piesele mele – mai mult o adunătură de stări, pe care le-am strâns într-un borcan… I-am zis „Solocaust”, tot într-o nebunie, stare după stare după stare, trăiri în care s-au regăsit și alții. Acum am alt proiect în lucru – zis simplu Victor Solomon: am făcut o piesă „Blues air”, cineva mi-a dat ideea să fac și cu pământ, foc, apă, dacă tot am făcut cu aer. Unite la un loc de blues, să scot un vinil mic, pentru colecționari. Că au revenit discurile, dar sunt scumpe!
În 2005, am plecat în Los Angeles, toată trupa Bosquito. La Hollywood, cu speranța că o să rupem munții. Nu s-a întâmplat, după vreo patru luni m-am prins, au fost și ceva animozități, stări de presiune; pe mine și pe Vicky, basistul, ne-au făcut să părăsim barca. Impresarul de atunci a zis să rămân totuși în America. Dar nu mi-a plăcut, personal. Cu Vicky am decis să venim în țară, ceilalți au rămas cu Radu – el e Bosquito, de fapt, 99%, eu doar cu orchestrațiile. De bun simț, în țară, nu am continuat să îi cânt piesele, chiar dacă eram fondator… Dar oamenii voiau să asculte acele melodii.
Și atunci am decis să facem o trupă oarecum tangențială – Bandidos, să cântăm nu compozițiile lui Radu; doar „Pepita de Mallorca”, care e un cântec popular mexican, și una singură de-a lui Radu – piesa „Bosquito”, căreia mulți îi zic „Așa că beau”… Când a apărut Radu și a refăcut Bosquito, gata, am mai cântat câteva show-uri Bandidos… și am mai scos un disc – „Tristan fără soldă”, în altă zonă stilistică, spre rock, un pic protest… Și cred că am făcut bine – și acela a fost un proiect care trebuia să se termine. Am plecat fiecare pe drumuri separate muzical, dar mai vorbim la telefon, ne ajutăm, Vicky îmi face un clip, Mișu m-a ajutat la mixare, mă mai implic și eu în proiectele lor, dar Bandidos nu.
Biroul Executiv a fost trupa noastră pentru Victor Socaciu. Cu Victor am orchestrat vreo șase discuri, cu Vale Șeicaru, vreo două. Am colaborat la Cinema Patria cu Ducu Bertzi și Mihai Neniță, mi-a plăcut și strada folk., fără nazuri. Pentru că mie îmi place să cânt punct. La rock, apeși pedala de distors, la folk o calci înapoi… dar să cânți hotărât, să o faci bine!
Când cu Bandidos, a apărut și ideea emisiunii „Timpul Chitarelor” – o invenție pusă la cale de prietenul comun Dan Cojocaru, brașovean. A lucrat de când îl știu în televiziuni. Victor Socaciu era în administrația TVR, hai să facem o emisiune de folk, i-am zis, că mai făcuse… A aprobat-o în comitetul director. Mai întâi a fost „Gaz pe Folk”… așa a intrat Dan, care e rocker ca și tine. Normal că după vreo doi ani, hai și cu rock, cu titlul „Timpul Chitarelor” de la cartea ta. Eu ce să fac? Jolly-joker, să cânt cu toți… unele apariții sunt pe youtube… A fost și o cale de promovare a trupelor noi, nu mai zic de cele consacrate care cântau de plăcere acolo, veneau pentru că se formase un brand. Apoi emisiunea a dispărut și cred că ar trebui reluată; într-un format un pic actualizat, ar prinde bine, chiar dacă pare că acum se cere și se cântă altceva.
Nu-mi place acea goană după bani, să cânți peste tot… le-am văzut și trăit pe toate. Colaborez cu grupul Balkano și Ovidiu Lipan Țăndărică – cu ei am ajuns să cânt la Kennedy Center… un loc legendar! Și încă ceva: mama a murit anul trecut, voia să fac teatru, facultate etc, să mă vadă jucând. Nu a apucat. Dar o întâlnesc de curând pe Simona Măicănescu („De ce trag clopotele, Mitică?”, „Balanța”) care îmi zice că lucrează la un proiect din Marin Sorescu – „Viziunea vizuinii”. Citea cartea și voia piesă. Uite că are și poezie, hai îți scriu eu muzica (cântă, n.a.). A apărut și Mircea Florian… apoi regizorul Alexandru Dabija! Ne-am cunoscut – un uriaș, am ajuns și cu câteva replici, pe lângă cele 10 melodii din piesă. A mai apărut și Marcel Iureș, am repetat la Teatrul Act, a fost și avanpremiera acolo; din septembrie – când se deschide stagiunea – se joacă și acest spectacol, interesant și diferit.
La Brașov revin cu drag de câte ori am spectacol, în cei 10 ani cât am locuit acolo, am adunat atâția prieteni, unii nu mai sunt… Am stat între 20 și 30 de ani, vârsta când ești cel mai nebun în viața asta, boemie, șprițuri, discuții, hăhăieli, perioada cea mai nebună din viața unui artist boem ca mine. Mi-e dor de acei prieteni, când ajung îi sun, dar nu mai facem chefurile alea haha. Abia aștept să vedem filmul împreună cu ei și să le cânt brașovenilor, nu am mai participat la așa ceva!